Îmi e teamă să închid ochii.Sub ploapele îngălbenite de oboseală şi stres,imaginea ta e prezentă.
Nu aud nimic decât mersul prea lent al câinelui care-mi zgârie auzul.Am ochii aţintiţi în tavan,lumina e stinsă.
Încerc să îi inchid brusc,crezând prosteşte că imaginea se va speria şi va părăsi pleoapele mele,dar nu..Totul dureză o secundă. Genele mele se apropie şi provoacă un sunet pe care probabil doar eu l-am auzit iar apoi se desprind mult prea repede,lăsându-mi în faţă doar imaginea tavanului negru.
Labele câinelui încă se mai aud,pe fundal,în capul meu..cât despre tine pot spune că eşti peste tot.
Nu ştiu cât timp am stat aşa,moartă adorând tavanul..probabil câteva ore,câteva minute,habar nu am.
Însă îmi amintesc perfect momentul în care corpul meu încerca să alunge răul din el însuşi..simţeam că nu mai am aer şi într-o fracţiune de secundă,lacrimile mi-au curs şiroaie de-a lungul feţei,curătându-mă,purificându-mă.
Lacrimile mă inundaseră. Nu le simţeam curgând ci mai degrabă le simţeam ca nişte lovituri. Simţeam fiecare lacrimă care-mi curgea pe faţă şi cu toate că fiecare îmi lua câte puţin din energie,nu ştiam ce să fac.
Nu-mi acţionau mâinile,nu vroiau să şteargă lacrimile.
Tavanul îmi era singurul martor,numai el putea să vadă în întunericul absurd,lacrimile mele care făceau totul mult prea trist.Câinele stă acum într-o pozitie nefirească,doarme.
Nimic nu se mai mişcă noaptea,totul moare şi prinde viaţă a doua zi,cu o singură excepţie..imaginea ta.
Aceasta nu dispare niciodată din faţa ploapelor mele. Clipesc şi apare ca prin minune,închid ochii şi descopăr că e tot acolo sau deseori nu fac nimic,doar privesc în gol şi apare .
Oricât de mult aş încerca să dau din mâini,să blestem şi să sugrum nu mai pot face nimic ca aceasta imagine să dispară. Îmi pierd nopţile scriind despre lucruri banale,absurde..îmi pierd timpul citind sau aruncându-mă în hartii mai mult sau mai puţin importante.Învăt ca năuca şi mă apuc să fac tot felul de prăjituri,mâncăruri.. fac curat,spăl,calc şi totuşi în momentul în care trupul meu tinde să respire uşurat,să se relaxeze şi să se gândească doar la propria persoană,apari în faţa mea.
Nu faci nimic,doar mă priveşti gingaş şi nu mă supăr. Ochii mei adoră să te vadă,nu s-au săturat să contemple acest chip doar că au obosit..îi sleieşti de puteri ca şi când te-ai hrăni din mine.Simt cum imaginea îmi mănâncă energia,mă stresează,se joacă cu mintea mea,mă lasă să visez şi să delirez.
Nu mai vreau să privesc chipul tău chiar dacă îl ador şi nu m-aş sătura niciodată să o fac.Ţi-am pasat inima mea şi nu ai ştiut ce să faci cu ea,acum vrei să-ţi dau şi mintea?
Ai putea să pui monopol pe trupul meu,cum ai putut să pui monopol şi pe inima mea dar nu e de ajuns ?
Ce să faci tu prin mintea mea? Ce cauţi? Nu-ţi ajung laudele şi vorbele pe care de atâtea ori ţi le-am spus ?
Nici măcar cu amintiri nu am rămas pentru că nu mi-ai dat această şansă sau probabil eu nu mi-am dat-o dar m-ai lăsat cu o imagine obsesivă a ta,o imagine al cărul chip il iubesc şi sunt nebună la simpla privire a acestuia.
Ma isterizez,plâng,râd,plec sau stau. Iubesc ochii negri şi mari ai căror pupile dilatate reflectă bunătatea şi inocenta. Iubesc slipirea pe care o vad de fiecare dată când mă priveşti,fie în fugă,fie mă aţinteşti cu privirea şi-mi arunci săgeţi care mă lovesc şi nu mai ies din trupul meu cu săptămânile.
Iubesc genele mari şi sprâncenele dezorgonate care-ţi dau şansa să ai o atitudine de copil inocent,pur.
Irisul negru pare-mi că râde când îmi întâlneşte privirea,vreau să cred că se bucură la fel de mult cum o fac şi ochii mei numai că singura diferenţă ar fi că ai mei se topesc,se scurg pe faţă până ajung la picioarele tale şi ca de fiecare dată îi împingi cu piciorul,îi arunci şi îmi ia zile întregi să îi gasesc, algoritmul se repetă,iar şi iar.
Ţi-am înţeles dorinţele,acum înţelege şi tu că nu vreau altceva decât să ieşi din mintea mea.Să mă afund în hârtii şi lucruri neimportante pe care să le transform în priorităţi,vreau să ajung în clasă şi să nu fiu nevoită să-mi alerg ochii prin toata încăperea ca să-i prind,să nu fiu nevoită să-mi opresc mintea,s-o scot din priză doar ca să nu se mai gândească la tine.
Stau de ore întregi cu privirea în tavan. Nu se mişcă şi nici nu face nimic care să mă facă să nu îmi mai fie frică. Nu face altceva decăt să stea,de cine ştie câte secole,acolo şi să mă privească pe mine şi pe ceilalţi care au fost înaintea mea. Câinele doarme profund.Jaluzelele par să se trezească la viaţă,prin ele intră acum lumina palidă şi puţin stinsă a soarelui.Pilota devine din ce în ce mai caldă iar perna mea se tot fâstâceşte de colo-colo.
Nu pot să dorm şi probabil nici nu o voi face prea curând dacă nu părăseşti mintea mea.Aşa că,îţi ordon să ieşi dracu afară !
