Valurile loveau brutal stâncile şi cu toate astea.. acestea nu se clinteau,rămâneau la fel,dure,masive.Pescăruşii râdeau şi alergau de-a lungul marii pline de suferinţă şi cu toate acestea marea rămânea nemişcată,stâncile rămâneau la fel.. în acelaş loc suportând loviturile valurilor şi zgomotul pescăruşilor.
Atât săptămâna trecută cât şi săptămâna asta.. am simtit curentul valurilor de lovituri ce mi-au fost aruncate,voluntar sau involuntar..
Am auzit sunetul repetat al dramei şi am mirosit parfumul dezamăgirii pe propia piele.
Am aruncat picături din marea lacrimilor mele în fiecare zi,am refuzat să cred că simt asta,am negat mult timp şi-am fost dezamăgită de acest peisaj dramatic.
Am fost stânjenită şi dezamăgită de marea greşelilor mele..Nu am certitudinea că dupa doua săptămâni de valuri imense,am plătit pentru toate acele greşeli şi cu atât mai puţin nu am certitudinea că acestea nu se vor repeta,zile şi zile de-a rândul..dar singurul lucru pe care-l ştiu e că nu pot părăsi marea mea,îmi e imposibil.
Am suportat zgomotul pescăruşilor ore întregi,lăsând ploaia să curgă peste mine dar nu m-am gândit niciodată să renunţ la acest peisaj pentru că în fiecare zi oricare dintre voi pictează în el,eu mă pictez pe mine.. şi dintre toate lucrurile Pământului am ales să fiu o mare.. nemuritoare.
Nu am decât să aştept două zile,să ascult necontrolat zgomotul valurilor care se lovesc de pietre,zgomotul pescăruşilor grăbiţi,să simt căldura soarelui care mă încălzeşte puţin în fiecare zi iar apoi dispare sau pur şi simplu se hotărăşte să plece din peisajul meu..
Nu am decât să mă scufund în miile de oceane şi să rămân acolo pentru doua zile.. iar apoi s-o iau de la capăt şi să rescriu peisajul în culori vii,culori calde ale căror frumuseţe o pot contempla în fiecare secundă a infinitului timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu