Azi renunţ.Vă spun noapte bună fără să-mi mai pese.. Mă uit indiferentă în ochii vostri şi vă rog fără pic de compasiune să plecaţi din inima şi din viaţa mea pentru totdeauna. Azi vă şterg din memorie şi vă golesc locul din inimă. Azi plec şi nu întorc capul să mă uit ce las în urmă.. De azi puţin îmi pasă.

Strângeam din dinţi şi priveam înainte.Faţa-mi era încremenită..Nu puteam să mă mişc dar ştiam că trebuia să merg mai departe.. Nu mai simţeam nicio forţă în mine capabilă să mă împingă înainte.Singurul lucru pe care-l făceam de zile întregi era să-mi las lacrimile sărate să-mi străbată faţa şi să privesc în gol,pustiul . Totul mergea din rău în mai rău iar pustiul părea să nu se mai transforme niciodată într-un paradis.Eram obosită şi tăcută..nu mai aveam cuvinte să spun nimic cum nu mai aveam lacrimi să las să curgă. Mă goleam şi ştiam că singurul mod de a ieşi din această stare e să merg mai departe..să-mi şterg lacrimile,să-mi iau inima însângerată-n dinţi şi s-o iau de la capăt.Datoram prea multe oamenilor dragi mie ca să mă opresc aici..nu aveam niciun drept să zac pustiintă în faţa nimicului. Aşa s-a şi întâmplat..M-am secat zile întregi,m-am întins pe sârmă şi-am zăcut plângând..Nu ştiu câte zile o să mai stau pe sârmă dar aştept soarele să mă încălzească apoi mă calc şi revin în zbuciumul vieţii.

Am aruncat în adâncul meu acum mult timp dragostea.Am pus-o într-o sticlă şi am lăsat-o să plutească hoinară pe un râu ascuns în mine..Am făcut totul strategic în speranţa că o să uit locul în care am ascuns-o. Nu am mai căutat-o fiindcă nu am vrut să mă găsească. M-am prefăcut că am uitat râul,mi-am repetat mecanic că nu ştiu unde se află acesta..şi nu am făcut nimic altceva decât să învăţ să trăiesc fără acea sticlă..şi chiar am reuşit. Nu am fost nevoită să mi-o atârn de gât,astfel încât să mâ doboare..Nu am fost nevoită să port dupa mine povara asta.Am aruncat sticla înainte să cunosc ce se află în ea,am aruncat-o de teamă că o să-mi placă ce e înăuntrul său..că o să mă atragă şi o să ma las cuprinsă de entuziasm..urmând să sfârşesc mai apoi într-o suferinţă cumplită. De fiecare dată când eram cel puţin aproape de acea sticlă,mă îndepărtam singură sau pur şi simplu mă îndepărtau alţii,destinul,soarta,timpul.. Nu îmi pare rău că am aruncat-o acum mult timp,nu regret că nu am cunoscut încă conţinutul ei..nu regret nimic din faptele mele..doar că.. Simt că a venit timpul să-mi fac curaj şi să mă duc în căutarea râului,să găsesc sticla,să o deschid si să-mi văd trupul vibrând de entuziasm şi euforie. Am învăţat ce înseamnă să fugi de dragoste oare nu a venit timpul să învăţ ce înseamnă să te arunci din plin în ea?

Eram desfigurată din cauza disperării.Într-un labirint în care mă pierd prea des,mă aflu şi acum.
Alerg repede şi totuşi nimeni nu mă găseşte,nimeni nu mă salvează..
Îmi simt faţa arzând în timp ce alerg beznetic ..Ştiam că oricât aş alerga,nimeni nu mă va salva,nimeni nu mă va cauta.
Nu vroiam altceva decât să mă găsesc pe mine.Nu vroiam decât să salvez sufletele ce-şi găsiseră sfârşitul acolo,renunţând să mai alerge....Eu nu vroiam să mă opresc,îmi era frică de dezastrul din jurul meu.
Nu aveam să las oamenii dragi mie să cadă capcană zbuciumului,nu vroiam să-i las să-şi păteze trupul cu semnele unei căzături libere..eram în acel labirint de una singură,alergam ca să găsesc un drum spre inima lor,alergam ca să le deschid inima spre fericire !
Oricât de tare aş fi alergat,nimeni nu era dornic să-mi arate drumul cel mai simplu..aveam să cad şi să mă ridic,să tremur şi să îngheţ dar un lucru e cert..nu aveam să mă opresc din această cursă.
Nu puteam forţa pe nimeni să-mi deschidă dar puteam să cer ajutor,să bat la uşa lor şi să mă prefac gata de orice răspuns deşi nu eram.
Podeaua pe care mă aflam acum era şubredă..Cu oricât optimism m-aş fi înarmat,ştiam că orice uşă închisă însemna o căzătură pentru mine.
Îmi erau dragi persoanele pentru care alergam dar disperarea mă cuprindea de fiecare dată,mă mutila şi mă facea să-mi fie frică.Ajunsesem la punctul în care nu mai ştiam ce să mai fac..nu aveam de gând să mă opresc dar nu-mi puteam continua maratonul de una singură,fără să am certitudinea că o inimă într-un final îmi va deschide.
Alergam cu zâmbetul pe buze dar sufletu-mi era pustiu.Vroiam să găsesc puterea să continui,nu aveam dreptul să mă opresc..nu şi dacă persoanele aveau nevoie de mine.
Am alergat mult timp fără să găsesc vreun drum,încă alerg..nu m-am găsit pe mine cum nu am găsit pe nimeni altcineva dar azi am primit prima uşă-n nas.
Am bătut în lemnul ei lucios şi ca prin minune părerea să se deschidă dar doar părea...Nu contează..Nu-mi permit să rămân mutilată de disperare.
Nu-mi permit să las persoanele dragi mie să se scufunde adânc într-un ocean fără fund,ştiind că eu sunt pe mal şi privesc neputincioasă.
Eu sunt încă aici..alerg şi voi alerga mult timp,pentru voi toţi,deşi ştiu că nimeni nu mi s-ar alătura în labirintul infinit..ştiu că nimeni nu ar vrea să bată la uşa inimii mele şi să o deschidă,ştiu că nu aveţi nicio nevoie de mine dar mă mulţumesc să ştiu că am fost pe malul acelui ocean şi am făcut ceva,nu am stat neputincioasă.

Vroia să guste frumuseţea apocaliptică a acelei femei.Era atât de frumoasă şi atât de delicată încât îşi dorea cu ardoare să cunoască buzele neîngăduitoare şi pielea de mătase ce făceau din acea imagine,un deliciu.
Femeia avea un aer străin de primăvară iar hainele frumos descheiate miroseau a orhidee.Ochii îi erau sălbatici iar sprâncenele conturate perfect o făceau să pară inaccesibilă.
Sânii rotunzi ai căror formă se zărea pe sub cămaşa mult prea transparentă a femeii,făceau din bărbatul aflat în faţa acesteia un om înfometat,un om copleşit de dorinţa de a savura fiecare centimetru pătrat de piele de pe acel corp.
Ochii privitorului contemplau  această imagine a unei femei aparent simple în care se găsea atât frumuseţe,inteligenţă,pasiune,întelegere cât şi ură,deznădejne,irascibilitate,pică,dezamăgire dar mai ales răzbunare.
Bărbatul mult prea naiv, care zăcea răpuns de această frumuseţe divină, habar nu avea că intrase în jocul diabolic al unei femei frumoase.Nu ştia că peste puţin timp,această frumuseţe îl va forţa să cunoască în acelaşi timp iadul şi disperarea..avea să cunoască frumuseţea diafană şi plăcerea trupească în schimbul propriului său suflet.Avea să zbiare şi să blesteme când totul va fi prea târziu şi toate astea numai pentru că şi-a dorit să cunoască frumuseţea divină a unei femei.

Femeia era înăuntrul tău.Era o diavoliţă care-ţi devora ultimul gram de bunătate.
Era înăuntrul tău şi privea dramatic cum inima ţi se transformă-n piatră.Tot ghemul acela roşu din interiorul tău se transforma curând în piatră şi ea privea nepăsătoare,fiindcă simţise de atâtea ori acel moment apropiindu-se. Nu vroia să deranjeze nimic,nu vroia să dea cu picioarele şi să dărâme pereţii Iadului,nu vroia să rămână prinsă înauntrul tău pentru totdeauna şi mai ales,nu vroia să te ţină în viaţă...
Ochii îi erau aprinşi acum,devora tot ce mai rămăsese din tine şi întelegea în sfârşit că a făcut alegerea corectă.
În tine nu pătrundeau niciodată razele soarelui,înăuntrul tău era întotdeauna întuneric..până şi soarele ştia că nu vrea să intre şi să schimbe Iadul pe care îl ascundeai sub acea înfăţişare angelică.
Se simţea mai frumoasă şi mai puternică ca niciodată. Iubea să te privească arzând în focurile pe care tu însuţi le-ai aprins,iubea să te vadă cerşind afecţiune şi cu toate că ştia că lucrurile nu vor dura mult timp,se mulţumea cu câteva secunde de disperare din partea ta.
Acum asista la transformarea ta,idiotul urma să se nască chiar în tine şi ea era mulţumită de asta.Ştia că  acel idiot va exista în tine,va distruge tot ce însemni tu..te va transforma într-un mizerabil al cărui privire va fi ştearsă şi uitată,neînsemnată şi oarbă...şi cu toate astea,dezamăgirea şi dispreţui ei cântăreau mai mult decât salvarea sufletului tău nobil.Ştia că te poate salva şi că te poate aduce din nou la viaţă..ştia că poate anula naşterea idiotului şi totuşi nu avea de gând să facă nimic în această privinţă ,fiindcă ştia că omul bun e acela care ar fi putut fi rău şi totuşi nu a fost iar tu nu ai găsit în tine acestă putere,vânzându-ţi inima diavolului.
Când acest lucru s-a petrecut,ea a ieşit din tine.S-a  încărcat cu ultima frânghie de bunătate pe care o deţineai şi a plecat fără să se uite în ochii tăi mizerabili care denotau acum doar ură,nesimţire şi nepăsare.S-a mulţumit să te păstreze uman în amintirea ei hoinară.Nu-i mai păsa unde se dusese acea parte bună din tine dar vroia să fie singura parte pe care şi-o aminteşte fiindcă nu vroia să creadă că cel mai bun om pe care-l întâlnise până atunci se transformase într-un mizerabil,îi era imposibil..

Iubit om,

Îţi mulţumesc că ai ieşit din mintea mea.

Îţi mulţumesc pentru că ai făcut parte,chiar şi pentru câteva luni din viaţa mea,chiar dacă asta a însemnat pentru mine un duş cu apă rece.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat să apreciez mult mai mult lucrurile înainte să le pierd.

Îţi mulţumesc că m-ai făcut să simt pe propria piele ce simţeau şi alte persoane din partea mea.

Îţi mulţumesc pentru că ai mai adăugat un stop de maturitate în gândirea mea şi de asemenea,îţi mulţumesc pentru că m-ai învăţat să las de la mine şi să îmi las inima liberă,chiar dacă asta a fost pentru ultima oară.

Te apreciez şi te respect pentru tot ceea ce eşti,respect buna ta creştere şi inteligenţa ta.

Am fost obsedată de chipul tău perfect şi poate încă sunt,dar asta nu mă împiedica să smulg rădăcinile tuturor sentimentelor mele pentru tine,odata pentru totdeauna.

Recunosc că nu am arătat putere şi recunosc că m-am dezamăgit cumplit da nu regret pentru că mi-am descoperit limitele..puteam să afirm că nu o să joc niciodată rolul persoanei rănite,că nu o să fiu lovită de săgeata lui Cupidon,că nu o să sufăr,că nu o să plâng...dar acum nu mai pot să mai fac asta.

Sunt rănită şi dezamăgită de mine în acelaşi timp pentru că dragostea a fost peste puterile mele,a pus stăpânire pe trupul şi mintea mea,motiv pentru care nu mi-am mai putut controla acţiunile,prost gândite de altfel.

Mi-am permis o pauză,am învăţat ce simţi când te îndrăgosteşti dar acum sătulă şi umilă vreau să mă întorc la perioada în care eram EU cea care impunea regulile.

Probabil o să-mi arunc inima la uscat într-o cârpă neagră de catifea,o să ţin doliu şi o să plâng câteva minute dar apoi promit să-ţi las amintirea să plece,să părăsească inima mea.

Sunt fericită că am putut să joc acest joc,după regulile tale. Sunt mândră de tine pentru că vrei să înveţi ce înseamnă plăcerea carnală şi distracţia. Sunt mândră pentru că te transformi într-un bărbat (în care nu vroiam să te transformi,dar sunt mândră pentru că ai puterea să o faci ).

În final,vreau să ştii că azi plec şi nu mă mai întorc .

Vreau să ştii că nu regret nimic din tot ce am făcut. O să plâng câteva minute,cât mă mai lasă timpul,o să am inima pustie o zi ,din cauza absenţei acelei imagini iubite..dar o să fie ultima zi în care mai îmi permit să fac asta.

Ştiu că ţi-am mai spus de câteva ori că o să renunţ şi nu am renunţat pentru că vedeam încă speranţa,însă acum mă simt umilită şi slabă,aşa cum niciodată nu am fost.

Mâine o să vin acasă,o să revin în trupul meu şi o să mă comport normal. Să nu te sperii dacă nu o să-ţi mai acord atât de multă atenţie sau dacă nu o să te mai privesc cu slipire în ochii...pentru că atunci înseamnă că am renunţat la tine,nu că nu te-am iubit.

De mâine,putem fi din nou prieteni pentru că promit să îmi anulez toate sentimentele,să nu mai simt nimic.Regret dacă te-am stresat sau dacă te-am exasperat cu privirile mele..a fost prima oară când am simţit cu adevărat ceva.

Îţi mulţumesc pentru ultima oară pentru că ai făcut parte din viaţa mea şi  pentru că încă vei mai face.

Sper să găseşti în tine puterea de a trece mai departe şi de a fi diferit .Sper să nu te lasi niciodată călcat în picioare şi mai ales sper să nu fi niciodată rănit.

Să găseşti iubirea adevărată şi să nu te mulţumeşti niciodată cu puţin. Să nu devi un bărbat actor,care ştie să joace orice rol pe scenă în faţa unei femei, fi doar tu însuţi .

Cu drag, Simona

Îmi e teamă să închid ochii.Sub ploapele îngălbenite de oboseală şi stres,imaginea ta e prezentă.

Nu aud nimic decât mersul prea lent al câinelui care-mi zgârie auzul.Am ochii aţintiţi în tavan,lumina e stinsă.

Încerc să îi inchid brusc,crezând prosteşte că imaginea se va speria şi va părăsi pleoapele mele,dar nu..Totul dureză o secundă. Genele mele se apropie şi provoacă un sunet pe care probabil doar eu l-am auzit iar apoi se desprind mult prea repede,lăsându-mi în faţă doar imaginea tavanului negru.

Labele câinelui încă se mai aud,pe fundal,în capul meu..cât despre tine pot spune că eşti peste tot.

Nu ştiu cât timp am stat aşa,moartă adorând tavanul..probabil câteva ore,câteva minute,habar nu am.

Însă îmi amintesc perfect momentul în care corpul meu încerca să alunge răul din el însuşi..simţeam că nu mai am aer şi într-o fracţiune de secundă,lacrimile mi-au curs şiroaie de-a lungul feţei,curătându-mă,purificându-mă.

Lacrimile mă inundaseră. Nu le simţeam curgând ci mai degrabă le simţeam ca nişte lovituri. Simţeam fiecare lacrimă care-mi curgea pe faţă şi cu toate că fiecare îmi lua câte puţin din energie,nu ştiam ce să fac.

Nu-mi acţionau mâinile,nu vroiau să şteargă lacrimile.
Tavanul îmi era singurul martor,numai el putea să vadă în întunericul absurd,lacrimile mele care făceau totul mult prea trist.Câinele stă acum într-o pozitie nefirească,doarme.
Nimic nu se mai mişcă noaptea,totul moare şi prinde viaţă a doua zi,cu o singură excepţie..imaginea ta.

Aceasta nu dispare niciodată din faţa ploapelor mele. Clipesc şi apare ca prin minune,închid ochii şi descopăr că e tot acolo sau deseori nu fac nimic,doar privesc în gol şi apare .

Oricât de mult aş încerca să dau din mâini,să blestem şi să sugrum nu mai pot face nimic ca aceasta imagine să dispară. Îmi pierd nopţile scriind despre lucruri banale,absurde..îmi pierd timpul citind sau aruncându-mă în hartii mai mult sau mai puţin importante.Învăt ca năuca şi mă apuc să fac tot felul de prăjituri,mâncăruri.. fac curat,spăl,calc şi totuşi în momentul în care trupul meu tinde să respire uşurat,să se relaxeze şi să se gândească doar la propria persoană,apari în faţa mea.
Nu faci nimic,doar mă priveşti gingaş şi nu mă supăr. Ochii mei adoră să te vadă,nu s-au săturat să contemple acest chip doar că au obosit..îi sleieşti de puteri ca şi când te-ai hrăni din mine.Simt cum imaginea îmi mănâncă energia,mă stresează,se joacă cu mintea mea,mă lasă să visez şi să delirez.

Nu mai vreau să privesc chipul tău chiar dacă îl ador şi nu m-aş sătura niciodată să o fac.Ţi-am pasat inima mea şi nu ai ştiut ce să faci cu ea,acum vrei să-ţi dau şi mintea?

Ai putea să pui monopol pe trupul meu,cum ai putut să pui monopol şi pe inima mea dar nu e de ajuns ?

Ce să faci tu prin mintea mea? Ce cauţi? Nu-ţi ajung laudele şi vorbele pe care de atâtea ori ţi le-am spus ?

Nici măcar cu amintiri nu am rămas pentru că nu mi-ai dat această şansă sau probabil eu nu mi-am dat-o dar m-ai lăsat cu o imagine obsesivă a ta,o imagine al cărul chip il iubesc şi sunt nebună la simpla privire a acestuia.

Ma isterizez,plâng,râd,plec sau stau. Iubesc ochii negri şi mari ai căror pupile dilatate reflectă bunătatea şi inocenta. Iubesc slipirea pe care o vad de fiecare dată când mă priveşti,fie în fugă,fie mă aţinteşti cu privirea şi-mi arunci săgeţi care mă lovesc şi nu mai ies din trupul meu cu săptămânile.

Iubesc genele mari şi sprâncenele dezorgonate care-ţi dau şansa să ai o atitudine de copil inocent,pur.

Irisul negru pare-mi că râde când îmi întâlneşte privirea,vreau să cred că se bucură la fel de mult cum o fac şi ochii mei numai că singura diferenţă ar fi că ai mei se topesc,se scurg pe faţă până ajung la picioarele tale şi ca de fiecare dată îi împingi cu piciorul,îi arunci şi îmi ia zile întregi să îi gasesc, algoritmul se repetă,iar şi iar.

Ţi-am înţeles dorinţele,acum înţelege şi tu că nu vreau altceva decât să ieşi din mintea mea.Să mă afund în hârtii şi lucruri neimportante pe care să le transform în priorităţi,vreau să ajung în clasă şi să nu fiu nevoită să-mi alerg ochii prin toata încăperea ca să-i prind,să nu fiu nevoită să-mi opresc mintea,s-o scot din priză doar ca să nu se mai gândească la tine.

Stau de ore întregi cu privirea în tavan. Nu se mişcă şi nici nu face nimic care să mă facă să nu îmi mai fie frică. Nu face altceva decăt să stea,de cine ştie câte secole,acolo şi să mă privească pe mine şi pe ceilalţi care au fost înaintea mea. Câinele doarme profund.Jaluzelele par să se trezească la viaţă,prin ele intră acum lumina palidă şi puţin stinsă a soarelui.Pilota devine din ce în ce mai caldă iar perna mea se tot fâstâceşte de colo-colo.

Nu pot să dorm şi probabil nici nu o voi face prea curând dacă nu părăseşti mintea mea.Aşa că,îţi ordon să ieşi dracu afară !

Nu ştiu cum aş putea să mă desprind de mine.Aş vrea să fi invizibil,să nu te mai afişezi in faţa ochilor mei,frumos chip,fiindcă fiecare segment din mine,fiecare latură tânjeşte după afecţiunea ta.
Eu,cea care fără inimă o puteai numi,habar nu am unde s-a dus,habar nu am ce joc stupid de-a va-ţi ascunselea joacă.
Mă simt tremurând la fiecare privire pe care rar o primesc şi-mi văd sufletul trăgându-şi respiraţia secunde întregi dupa aceea.
Ştiu că într-un fel merit ceea ce-mi este zămislit dar aş vrea doar să simţi ce simt şi eu acum..sentimentul de iubire care mă doboară,mă cotropeşte,îmi ia toate calităţile umane şi le transformă în superputeri,supergânduri.Mă metamorfozez în fiecare zi. Prind aripi şi mă dobori la pământ cu ceea ce noi pe Pământ numim indiferentă.
Nu mă crezi,ştiu asta şi nici nu îţi cer să o faci dar vreau doar să înţelegi că ceea ce simt nu e joacă,nu e ca şi cum te-ai juca de-a iubirea,de-a mama şi de-a tata aşa cum o făceai când erai mic.
Nu vreau să recunosc dar sunt incapabilă să articulez vre-un cuvânt al cărui sens să aibă vreo logică în prezenţa ta,sunt incapabilă să recunosc că jocul de-a copilul inocent l-ai jucat excelent şi sunt incapabilă să trec peste asta,îmi e imposibil.
Nimeni nu m-a transformat până acum,nimeni nu m-a făcut să meditez aşa cum tu ai făcut-o dar nu înţeleg cum toate aceste lucruri aparent importante îşi pierd importanţa şi devin lucruri nonsens doar la gândul( care sincer vorbind mă ucide încet dar bine ) că orice aş face de acum în colo,nu merită osteneala.Nu pot să ridic un steag alb,nu pot să închei un tratat de pace şi nu pot nici măcar să te fac să realizezi că tot universul meu se cutremură numai la auzul numelui tău.
Nu ştiu ce aş putea face,acel Never Give Up nu mă lasă să mă opresc,fiindcă am învăţat de la oameni că dacă îţi doreşti cu adevărat un lucru,trebuie să lupţi să-l obţii cu orice preţ. De asemenea,am învăţat că dacă cauţi ceva în univers,ca prin minune şi el te caută pe tine.
În concluzie,mă arunc în altă lume,sunt capabilă să capăt mărimi colosale şi să prind culori diferite la fiecare atingere dacă asta înseamnă să primesc de la tine măcar un gram de dragoste adevărată,pe care sinceră să fiu, sunt sigură că l-ai putea transforma într-un metru de dragoste,într-un kilometru de dragoste şi apoi ai putea face din aceste cantităti un univers paralel cu tot ceea ce există pe această lume..un univers în care nu există lume,există doar un singur cuvânt..NOI.
Sunt de-a dreptul şocată,în sfârşit dragostea m-a năpădit. Acestea fiind spuse,iubit stăin,ai de gând să mă laşi să mă înec în apele tulburi ale iubiri neîmpărtăşite?

"Aleph¨ -Paulo Cuelho

"Un barbat care are nevoie de bani il roaga pe patronul sau sa-l ajute.Patronul il provoaca:daca va petrece o noapte intreaga in varful muntelui ,va primi o mare recompensa,dar daca nu va reusi ,va trebui sa lucreze pe gratis.Iesind din pravalie ,a vazut ca sufla un vant inghetat,l-a apucat frica si s-a hotarat sa-l intrebe pe prietenul sau cel mai bun,Aydi,daca nu era o nebunie sa tina pariul acela.
Dupa ce s-a gandit putin,Aydi a raspuns :Am sa te ajut.
Maine,cand vei fi in varful muntelui,priveste inainte.Eu am sa fiu pe varful muntelui invecinat ,voi petrece toata noaptea cu un foc aprins pentru tine.Uite-te la foc ,gandeste-te la prietenia noastra ,si asta il va tine aprins.Ai sa reusesti,si dupa aceea eu am sa-ti cer ceva in schimb.
Ali a trecut proba,a primit banii si s-a dus la prietenul sau acasa : Mi-ai spus ca vrei o rasplata.
Aydi a raspuns : Da,dar nu in bani.Promite-mi ca,daca vreodata un vant rece va trece prin viata mea ,vei aprinde pentru mine focul prieteniei "

Unde-mi e gândul călător ,stăine ?
În serile de iarnă,unde se ascunde temător gândul meu naiv? Spre ce oraş,trup,inimă,suflet,minte?
Nu mai deţin controlul asupra minţii mele şi îmi simt fiecare gând inutil..nu pot controla năvala de gânduri care mă doboară.
Unde să-mi pierd mintea,în ce dimensiune,spaţiu,loc,astfel încât să o găsesc ?
Cum ai făcut să intri în mintea mea atât de complicată? Cum fac să-mi recapăt gândurile,cum să fiu stăpână pe ele când acestea nu îmi mai aparţin ?
Nu simt fericirea acestei zile. Nu ştiu dacă aş putea să mai simt ceva decât dorinţă,dor.
Telefonul mi-e duşman..nu sună,nu vibrează şi nu tace. Aştept orice mişcare din partea lui şi totuşi nu primesc nimic.
Aşteptarea mă omoară şi totuşi nu pot face altceva..
Când o să te întorci să-mi redai gândurile,iubit străin ?

P.s : Un V Day fericit plin de dragoste . Sper să reuşiţi să faceţi din fiecare zi un V Day .

http://www.youtube.com/watch?v=7m2zyp0vFQc&ob=av3e

Femeile puternice sunt femeile care au fost dezamagite de prea multi oameni :)

Mi-am dat seama ca poti avea toti ce iti doresti mai putin sansa de a demonstra lumii ca esti mult mai mult decat lasi sa se vada.Mi-am dat seama ca oricat de mult ai plange,oricat de mult te-ai vaita niciodata oamenii nu o sa vada in tine adevarata valoare pe care o ascunzi.. sau probabil o pastrezi.
Stiam dar acum sunt sigura ca oamenii de la care ai cea mai mare pretentie sa nu te dezamageasca.. o fac des. Nu se ascund dupa degete,nu te mint..iti spun adevarul,iti arata parerea lor despre tine si tu?
Tu nu mai ai nimic de facut decat sa astepti sa vina ziua in care toti o sa regrete..sa astepti sa vina ziua in care toata lumea o sa isi dea seama ca a gresit,ca s-a inselat..
Vreau sa multumesc tuturor persoanelor care m-au dezamagit,denigrat,urat,invidiat... sau care inca o fac..si probabil o vor face intotdeauna.Vreau sa le multumesc pentru ca ei imi dau puterea necesara sa trec peste absolut orice..cu cat numarul lor creste,cu atat ma simt mai puternica si mai ambitioasa.
Vreau sa le multumesc pentru ca de fiecare daca cand am lasat garda jos m-au atacat si m-au facut sa imi dau seama ca,chiar daca ai pierdut o batalie nu inseamna ca ai pierdut razboiul..de asemenea,mi-am dat seama ca nu merita sa renunti la razboi,la lupta pentru nimic ..nici macar pentru dragostea paterna..credeti-ma nu merita.
Nu merita sa va opriti din drumul vostru spre succes pentru nimeni,nu merita sa acordati nici macar o secunda persoanelor care incearca sa va opreasca sau sa va exprime umila lor parere despre viitorul vostru.
Dar in schimb,merita sa ai persoane care te dezamagesc.. care-ti dau un sut in fund ca sa mergi inainte.. persoane care nu iti numara lacrimile sau nu te intreaba ce mai faci? nu te suna.. si nu te cauta aproape niciodata.
Merita sa aveti astfel de persoane.. iar daca aveti bucurati-va ca sunteti niste oamenii importanti,invidiati in care lumea nu se increde.. dar nu pentru ca nu ar avea vre un motiv .. ci pentru ca inca nu au vazut adevarata voastra valoare.
Si stiti ce e cel mai bine? Ca nimeni nu o sa va creada,nimeni nu o sa vada in voi ceea ce prieteni adevarati,oamenii care va cunosc si va respecta vad.. dar o sa vina o zi in care tot ce aveti mai bun in voi o sa vina la suprafata ca uleuil in apa..
Ca sa fiu sincera.. acum sunt dezamagita.Nu am plans.. pentru ca nu am putut.. nu mai plang de mult timp cand ma lovesc de o dezamagire dar in schimb m-am bucurat pentru prima oara in viata cand cel mai important barbat din viata mea mi-a spus ca nu crede in mine,in ceea ce sunt sau in ceea ce urmeaza sa devin..si m-am simtit mandra..
De ce?
Pentru ca nu ma cunoaste si probabil nici nu o sa o faca niciodata.. pentru ca mi-a dat un sut in fund care a fost ca un pas inainte.. si a meritat..
Merita sa vad cum oamenii probabil o sa regrete.. sau probabil o sa isi dea pur si simplu seama ca s.au inselat si atunci va fi prea tarziu.
Le multumesc inca o data acestor persoane si le rog sa nu plece din viata mea .. dar daca pleaca nu este paguba.. pentru ca stiu ca intotdeauna o sa existe alte persoane care o sa fie dornice de a manca cacao.Multumesc dragilor..! ce ar fi viata mea fara voi ?

P.s: Ca un sfat. Crede-ti in voi si daca cineva nu o face,nu inseamna ca nu sunteti buni de nimic.. ci inseamna ca acea persoana nu stie sa aprecieze si sa vada dincolo de masti.Daca cineva va da un sut in fund.. luati`l ca pe un pas inainte.. nu merita sa plangeti,sa suferiti sau sa va opriti din drumul vostru doar pentru ca cineva nu crede in reusitele voastre,in planurile voastre sau chiar in voi.
Multumiti`le acestor persoane pentru ca fac parte din viata voastra iar daca ele pleaca.. sa nu plangeti.. intotdeuana exista persoane dornice de a va manca de cur :) .
Eu cred in voi si sunt sigura ca in fiecare dintre voi se afla un campion !